Este exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Atunci când, de pildă, Dibaciul mergea în vizită de lucru la Tecuci, toate alimentarele erau pline ochi, iar oraşul sclipea. A doua zi însă, bătea vântul prin galantare.

Nu s-a schimbat nimic în mentalitatea celor care ne conduc. Pun pariu p-un mic şi-o bere electorală că, după alegeri, multe dintre străzile şi străduţele scumpei noastre patrii vor arăta, din nou, precum o cocină. Nimeni nu se va mira de ce nu mai sunt măturate cu sârg, chiar şi pe ploaie.

Din păcate, prea mulţi dintre noi încă mai confundă proasta conducere cu destinul. Aşa că, de pildă, Bucureştiul va rămâne tot cel mai prăfuit oraş, dar – atenţie! – fruntaş în ce priveşte numărul de consilieri. Acest record, al consilierilor pe cap de locuitor, este depăşit de Madrid ori de Londra. Numai că respectivele metropole arată într-un fel anume. Şi asta pentru că oamenii care locuiesc acolo nu vor ca fatalitatea să-şi facă apariţia într-un mod tăcut, chiar dacă alămurile nu răsună în momentul luării deciziilor care le marchează viaţa.

Este vorba despre o producţie împănată cu umor negru şi suprarealism. O tragicomedie situată în plină perioadă stalinistă, realizată în 2008, care va fi acum relansată. Îl contrazic însă pe talentatul actor şi regizor. În perioada stalinistă, România chiar a fost redusă la o tăcere absolută. Povestea cu şoapta dublată şi hazul de necaz este doar o figură de stil. În acele timpuri, oamenii nu aveau gura închisă pentru că muţenia era mai greu de combătut, ci din cauza spaimei de moarte. Să nu ne închipuim cumva niscai paradoxale tăceri asurzitoare. Iar masochismul oarecum umorist despre care vorbea Mălăele era, de fapt, acceptarea durerii şi a umilinţei de către cei aflaţi într-un univers concentraţional – nici pe departe sfidarea comunismului.  Aşa au stat lucrurile în realitate, indiferent cât fantastic există în filmele de azi.

Acum însă, România vorbeşte pe sute de voci. Din păcate, chiar cele care au ceva de spus nu sunt inteligibile din cauza zumzetului de fond, deosebit de puternic.  În curând, toată vuvuzeala asta cacofonică, asurzitoare şi stresantă, se poate transforma într-o bombă cu efect întârziat. Şi, chiar dacă zgomotul de fond va acoperi marea explozie, cu toţii vom fi afectaţi. Avem toate şansele să ne trezim, din nou, într-o Românie redusă la tăcere.

În consecinţă, subalternii lui Ponta sunt putred de bogaţi tocmai pentru ca pulimea să înţeleagă – o dată pentru totdeauna – că  şi un om cu foarte mulţi bani poate pricepe care sunt problemele (echitabile) ale unui sărac. Fac pariu însă că, la final de mandat,  miniştrii lui Ponta vor avea câteva dileme. Una dintre ele va fi legată de sărăcia care are totuşi oarece satisfacţii ascunse. Altfel, cum de încă au rămas atâţia muritori de foame în scumpa noastră patrie?

Şi mai este un motiv pentru care Ponta se bazează doar pe oameni bogaţi. Dacă cei din cabinetul său, săraci fiind, ar face prostii, ar fi socotiţi nebuni. Însă dacă-s bogaţi şi-o dau în bară vor fi catalogaţi doar drept nişte excentrici.

Pe scurt, respectiva doamnă, în haine de oraş – nici măcar în costum de baie – şi-a arătat ţâţele pe marginea unei piscine de lux, în toată splendoarea lor. Momentul,  exibiţionist, în care – întâmplător, fireşte – a căzut breteaua şi-au apărut sfârcurile, a fost consemnat şi fotografiat, iar cititorii s-au îmbulzit să afle toate amănuntele. După cum se ştie, Oana Lis nu-i nici măcar vreo vedetă de mâna a treia, chair dacă, din când în când, îşi mai arată chiloţii şi nurii.  Mare scofală. Adevărat, ar mai fi un amănunt: este nevasta unui fost edil al Capitalei despre care bucureştenii nu-şi mai aduc aminte. Cred însă că nici soţul dânsei nu mai ştie când, dar mai ales de ce a fost primar general.

Dar să revenim. Oare de ce-s mai accesate ţâţele doamnei Lis decât incompatibilitatea metrosexualului Alistar? Iată că am găsit şi răspunsul. În România, ţâţele sunt peste orice logică – deasupra tuturor legilor fundamentale ale gândirii. Vă rog să mă credeţi, fie şi dacă nu pot dovedi asta.

Să ne întoarcem  în urmă cu un an. Atunci, Băsescu spunea că Ponta este „un om care n-are calităţi să conducă o maşină lungă de trei metri”, acceptând doar menirea de copilot. În consecinţă, era exclus ca liderul PSD să conducă o ţară din fotoliul de premier.
„Domnul Ponta este copilot la o maşină. Dânsul mai participă la raliuri şi are sponsori necunoscuţi, deşi se prezintă a fi un soi de fată mare, de Fecioara Maria. Cu sponsorii ăştia necunoscuţi a reuşit să ajungă copilot. El stă în dreapta conducătorului. Cum poţi să conduci ţara când la o maşină eşti doar copilot? Deci un om care n-are calităţi să conducă o maşină lungă de trei metri. Este copilot în maşina aia, nu-i dă nimeni volanul în mână. Poţi să-i dai ţara în mână? Deci nu cred că domnul Ponta are maturitatea necesară să fie prim-ministru al României, nu în mandatul meu de preşedinte al României. Un preşedinte trebuie să fie responsabil când desemnează un prim-ministru”, tuna Traian Băsescu la tv.

Iată însă, lucrurile s-au schimbat radical, iar acum „neprihănita” cu sponsori necunoscuţi, căruia nu-i dădea nimeni volanul în mână, a fost numit premier chiar de către Băsescu. Adevărat, consecvenţa nu este cea mai mare şmecherie în politichie. Probabil că responsabilul nostru preşedinte doreşte să ne convingă, din nou, de faptul că o consecvenţă prostească este sperietoarea minţilor mărunte. De unde, pricep eu, în politica de pe malurile Dâmboviţei inconsecvenţa – de ambele părţi (putere, opoziţie) – nu-i un handicap, mai ales atunci când este ambalată într-o ipocrizie fără intermitenţe.