„România n-a fost niciodată redusă la tăcere. României i s-a luat dreptul legitim de a vorbi cu voce tare. A făcut-o însă şoptind de două ori mai mult. Cu mult chin, dar şi cu mult umor. Paradoxal, cu cât ţara a fost mai chinuită cu atât a fost mai mare starea umorist-masochistă a acestei naţii”, spunea Horaţiu Mălăele într-un interviu legat de „Nuntă mută”, filmul în care a debutat ca regizor.
Este vorba despre o producţie împănată cu umor negru şi suprarealism. O tragicomedie situată în plină perioadă stalinistă, realizată în 2008, care va fi acum relansată. Îl contrazic însă pe talentatul actor şi regizor. În perioada stalinistă, România chiar a fost redusă la o tăcere absolută. Povestea cu şoapta dublată şi hazul de necaz este doar o figură de stil. În acele timpuri, oamenii nu aveau gura închisă pentru că muţenia era mai greu de combătut, ci din cauza spaimei de moarte. Să nu ne închipuim cumva niscai paradoxale tăceri asurzitoare. Iar masochismul oarecum umorist despre care vorbea Mălăele era, de fapt, acceptarea durerii şi a umilinţei de către cei aflaţi într-un univers concentraţional – nici pe departe sfidarea comunismului. Aşa au stat lucrurile în realitate, indiferent cât fantastic există în filmele de azi.
Acum însă, România vorbeşte pe sute de voci. Din păcate, chiar cele care au ceva de spus nu sunt inteligibile din cauza zumzetului de fond, deosebit de puternic. În curând, toată vuvuzeala asta cacofonică, asurzitoare şi stresantă, se poate transforma într-o bombă cu efect întârziat. Şi, chiar dacă zgomotul de fond va acoperi marea explozie, cu toţii vom fi afectaţi. Avem toate şansele să ne trezim, din nou, într-o Românie redusă la tăcere.