Am lansat insolent.ro atunci când mi-am dat seama că, devenind prea incomod, trebuie să lucrez pe cont propriu. Mai ales că erau din ce în ce mai puţine oferte într-o presă mult prea controlată. Adevărat, cel puţin teoretic, libertatea de expresie este garantată în România, dar rămâne doar o vorbă în vânt fără susţinere materială. Cu toate astea, continui să scriu atât în insolent.ro, cât şi în confidentialpress.ro, chiar dacă prea mulţi ziariști din această ţară au tăcut de multă vreme, încetând să mai spună ce cred, pentru că au fost dezamăgiţi, intimidaţi ori momiţi cu iluzii.
Aşa cum arătam şi atunci când am făcut insolent.ro, cu ani în urmă, refuzând să cred că politica ar fi un recital de nevrozaţi pentru mulţimea de căscaţi, scriu, în primul rând, despre politicienii de lemn, cei care deşi n-au sânge, păreri proprii şi curaj sunt din ce în ce mai mulţi.
Scriu despre prostia fără intermitențe, mai ales atunci când are oroare de anonimat. Ca şi despre apucături şi deprinderi care ne duc de râpă. Totodată, scriu despre megalomanii care conduc, indiferent de culoarea lor politică. Mulţi dintre ei, născuţi dintr-o greşeală a proniei cereşti – pentru că transmit ordine, nu idei, consideră orice îndoială o rătăcire şi orice contrazicere o trădare, confundă unitatea cu umanitatea şi cred că de la ei în jos toţi sunt minori şi trebuie traşi de urechi. Şi, indiferent de împrejurări, ei nu-şi riscă vreodată postul.
Pe vremuri, politica era un paradis al palavragiilor cu limba ascuţită. Acum avem parte, din ce în ce mai des, şi de un recital al dezechilibraţilor. Ei bine, nici acestora din urmă nu vreau să le cânt în strună.