Chiar în centrul Bucureştiului, jurnalistul Mircea Marian a fost înjurat, îmbrâncit şi lovit de către Mihai Voicu. Din câte ştiu, cel iute la mânie este un personaj controversat al evenimentelor din decembrie 1989, unul care, în interviurile oferite presei, s-a recomandat drept ofiţer „sub propria acoperire“. Cine-i Voicu, mai puţin important acum. Grav este faptul că agresiunea s-a petrecut în faţa unor poliţişti.
Mircea Marian, pe contul său de Facebook: „Astăzi, pe drumul spre casă, am fost înjurat, amenințat, îmbrâncit și lovit (ușor, recunosc) de către un cetățean care spunea că este revoluționar și dorea să mă învețe minte să mai mint la tv. (…) În fața celor doi poliţişti, care asistau pasivi, tipul continua să mă amenințe și să spună că sunt <vândut jidanilor>. Poliţiştii nu s-au legitimat și când i-am întrebat dacă sunt martori la amenințări s-au strâmbat și au zis un da cu jumate de gură (…)“
Eu şi Mircea Marian suntem doi ziarişti cu opinii total diferite. Însă asta nu mă opreşte să spun, în gura mare, că agresiunea împotriva sa este un grav atentat la libertatea de exprimare, care nu poate fi trecut cu vederea. Mircea Marian a fost umilit ieri în plină stradă pentru opiniile sale. Mâine, poate că urmez eu, iar, poimâine, un alt coleg de breaslă „o va lua pe coajă “. Cred în libertatea de exprimare, în libertatea presei, şi pentru că este un triumf împotriva imbecililor, aşa că mă voi bate pentru acest drept cu toată puterea mea.
Aşteptând concluziile poliţiştilor care investighează acestă gravă agresiune, îmi trece prin minte o imagine dureroasă. Iunie 1990, în spate la „Intercontinental”. Atunci şi acolo, minerii mă snopeau în bătaie, tot de faţă cu poliţişti (care, chipurile, îi ajutau să facă ordine), doar pentru că ţineam un aparat de fotografiat în mână.
Constat, şi nu mă refer doar la acest caz, ci la mulţi alţi ziarişti agresaţi, că mare lucru nu s-a schimbat în democraţia noastră originală. După 23 de ani de la acele tragice evenimente, într-o Românie care, cel puţin „pe hârtie“ este europeană, adică total diferită faţă de ţara vremurilor tulburi de după căderea lui Ceauşescu, un ziarist poate fi lesne călcat în picioare, tot în faţa vajnicilor noştri poliţişti.
Am câteva obiecţii (îmi permite libertatea de exprimare):
1) Acum, după 23 de ani a apărut un „personaj controversat la revoluţie” pe numele lui Mihai Voicu (nici o legătură cu politicianul liberal). De fapt, e vorba despre un om din mulţime, nu despre un „personaj”.
2) Mircea Marian e jurnalist? Iară? Eu credeam că a renunţat de mult să mai fie jurnalist, de când a ales o ocupaţie mult mai profitabilă, cea de propagandist.
3) La câte minciuni a spus, Mircea Marian a scăpat ieftin. Nu mai sunt „revoluţionarii” noştri ce-au fost odată!
4) Nu e un atentat la „libera exprimare”, ci la libertatea de minţi în faţă, la libertatea de a face propagandă pe bani. Mulţi impostori şi mincinoşi sau „ziarişti” sub acoperire se ascund sub „dreptul la liberă exprimare”.
5) Eu aş propune o lege prin care cei care mint cu bună ştiinţă în public sub acoperirea de ziarişti, să facă puşcărie şi să fie bătuţi cu frânghia udă tot în public, la pielea goală. Ce distracţie ar fi atunci şi ce urlet în cetate. Dar, fireşte, ştiu că nu se poate. Măcar să fie huiduiţi la scenă deschisă, pe stradă, asta se poate.
Domnule Klimowicz, sau tovarăşe Klimowicz, sau camarade Klimowicz, nu prea ştiu exact cum doriţi să vi se spună.
În cazul în care sunteţi ziaristul pe care îl ştiu eu, obiecţiile dvs par a fi mai degrabă dorinţele unui kapo frustrat, dintr-un lagăr de exterminare. Cred că ştiţi foarte bine ce-i un kapo, nu?
Dacă doriţi ca oamenii să fie biciuiţi în pieţele publice, indiferent ce motive invocaţi, asta nu dovedeşte doar cruzime, ci şi că nu daţi două parale pe valorile unanim recunoscute în lumea civilizată. Sub înfăţişarea dvs de ziarist, sau fost ziarist, sălăşuieşte un dictator atroce. Sigur regretaţi că nu mai avem influente publicaţii comuniste sau naziste, la care să vă simţiţi în elementul dvs. Dar cu oameni ca dvs, din ce în ce mai mulţi, mai intoleranţi, mai răi şi mai frustraţi, există şanse să se reînfiinţeze.
În cazul în care este vorba doar despre o potrivire de nume, în mare, mesajul rămâne acelaşi, cu precizarea că, în lagărele de exterminare naziste, cei numiţi kapo erau, de multe ori, mai răi şi mai bestii decît SS-iştii.
corect! iata un exercitiu de normalitate omeneasca, nu unul de ura oarba, precum cel al lui klimowicz.