De ce, uneori, nu-mi plac femeile

Povestea legată de fabricarea vedetei Adina Barbu seamănă cu întrecerea socialistă de pe vremuri. Pe atunci, produsul trebuia terminat cât mai repede cu putinţă. Musai. Nu conta nici că o să  coste mai mult decât preţul de vânzare, nici dacă folosea cu adevărat cuiva. Important era, de pildă, că aveam zeci de tone de fontă pe cap de locuitor. Ce făceam cu respectivul aliaj era însă o enigmă.

Lucrurile s-au mai schimbat. Acum avem tone de vedete pe cap de locuitor. Sunt modelele lumii noi, chiar dacă mulţi le numesc paraşute. Iar, după cum am citit, se dezvoltă şi o nouă ştiinţă: vedetologia.

Aşa că iei o duduie, cum ar fi Adina Vasilica Ciuciu, spui că este noua Luciu şi o rebotezi Barbu. Nu contează  că-i bâtă când deschide gura, turcu plăteşte, vorba proverbului Trebuie doar să-i ataşezi o telemanea legată de copilul pe care l-ar fi părăsit în maternitate, care să inspire compasiune, dar să aducă şi multe critici. Ulterior, îi tragi fotografii pe bandă rulantă.

Numai că produsul Alina Vasilica Ciuciu, zisă şi Barbu sau nouă Luciu, a ieşit un ditamai kitsh-ul. Stau muşchii pe ea ca pâinea împletită, iar baloanele pline cu 2 kg de silicon, gata să se verse pe duşumea, sunt atât de nefireşti încât nu doar că-mi trece cheful de viaţă, dar îmi amintesc şi de comunism. În acele vremuri, un produs  doar semăna vag cu ceea ce trebuia să fie în realitate. Era prost făcut. Din economie socialistă, dar şi din prostie, se ignora cu desăvârşire reţeta originală.