Azi am băut o cafea cu un prieten. Era supărat bubă. Zicea că schimbarea bruscă a vremii i-a răscolit tot corpul.
– Sunt într-o stare fizică atât de proastă încât, dacă vrei şi tu, azi o să vorbim despre măscări şi obscenităţi.
M-a luat prin surprindere propunerea, dar, până să-mi intru în mână, am realizat că nu dorea un interlocutor, ci doar să fie ascultat. Motiv pentru care nu l-am întrerupt minut bune. Nici chiar atunci când întreba cum e mai bine să împrăştiem aceste străvezi otrăvuri: clamând ori strecurându-le printre dinţi.
Cert e că, înspre final, nu ştia exact dacă, în momentul în care slobozim măscări ne răcorim, devenim mai seducători ori chiar de-a dreptul idioţi. Cum monologul său se îndrepta spre nicăieri, l-am rugat să lase măscările pentru începutul iernii şi să tragă câteva concluzii legate de obscenităţi. Mereu mi s-au părut mai atractive.
Prima, zicea el: mulţi le spun, dar puţini au aptitudini. Apoi susţinea că, de câte ori le-a şoptit unei femeie frumoase (cărei i-a spus pe nume), a simţit cum reuşeşte să iasă din el şi să afle cu adevărat cine este. În sfârşit discuţia devenea interesantă. Aşa că i-am cerut mai multă claritate, fie şi pentru că rostise prenumele damei. Însă el a ignorat dorinţa mea, adăugând doar că obscenităţile cu adevărat veritabile nu pot fi rostite niciodată de cei lipsiţi de talent.
Şi tocmai când credeam că subiectul a fost relansat şi pot să spun şi eu ce cred despre trivialităţile şoptite la ureche, a început să înjure birjăreşte risipa criminală de frig pătrunzător în miezul verii pentru un fleac de ploaie mocăneasca, până când am ieşit din cafenea şi ne-am despărţit.
(21 august 2015)