După ce Regele Mihai I, aflat tocmai la reşedinţa din Elveţia, i-a retras lui Nicolae, nepotul său, titlul de Principe al României, subiectul a fost tratat de presa de la noi cu o solemnitate de potir. Cât pe ce să cred că avem iar monarh la Palatul din faţa Bibliotecii Universitare, nu un preşedinte la Cotroceni. Zic asta şi pentru că, în urmă cu 25 de ani, am trăit un asemenea moment de confuzie: m-am culcat sub Ceauşescu şi m-am trezit cu Iliescu.
Senzaţie de vodevil, da! Dar unul cu totul special, în care însuşi Mihai I se ia, cu bună ştiinţă, drept altcineva. Fostul suveran se crede un monarh autentic în micul Palat Elisabeta, chiar dacă, de fapt, clădirea este situată în Bucureşti, capitala unei republici, iniţial instaurată de sovieticii chiar prin detronarea sa, în urmă cu 68 de ani.
Nu sunt nici pro, nici contra monarhiei. Poate că, datorită laturii lor mistice, românilor chiar li se potriveşte un rege, dar chestiune e complexă. Apoi, sincer, chiar l-aş fi lăsat pe Mihai I în senectutea sa maiestuasă, dar, iată, şi Principele Radu (Duda), Ioan Luca Vlad ori diplomatul Mihnea Constantinescu, membri ai Consiliului Regal şi sfetnici în chestiune arzătoare legată de Nicolae, par tot personajele unei farse. O farsă la care noi, supuşii, privim buimăciţi fiindcă ei, în frunte cu regele, nici măcar n-au catadicsit să ne spună ce a greşit fostul principe, de unde i se trage dandanaua.
Eu, unul, mă pot împăca liniştit cu dispreţul suveran venit dinspre Elveţia. Pe de altă parte însă, observ, după povestea cu retragerea titlului de principe, că de la sublim la ridicol nu-i decât un singur pas – aşa cum zicea Napoleon, un alt cap încoronat. Din păcate, invers, adică de la ridicol la sublim, nu se poate ajunge în niciun fel, oricât s-ar strădui cei din Consiliul Regal.
N-am folosit gratuit cuvântul ridicol. Şi nici vodevil. Ba chiar mi se par blânde. Iar înainte de a mă contrazice, vă rog, de pildă, să luaţi drept exemplu traiectoria lui Mihnea Constantinescu, omul care a avut un loc aparte în toate combinaţiile politice postdecembriste. A fost sfetnicul lui Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceaua ori a lui Victor Ponta, iar, înainte de 1989, se număra printre liderii Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România. Acum, final fericit, iată-l în dreapta lui Mihai I.
În rest, după 66 de ani de monarhie constituţională şi 68 de republică (dintre care 42 sub flamură roşie, comunistă), nimeni n-a învăţat nimic, dar absolut nimic. Iar, după cum se vede, titlurile nobilare nu i-au făcut nici măcar cuviincioşi. Faţă de supuşi, fireşte, reali ori virtuali, cărora trebuie să le ofere cel puţin minime explicaţii.