Sincer să fiu, am fost uimit de impactul produs opiniei publice de cazul torţionarului Alexandru Vişinescu.
Şi asta pentru că, imediat după momentul decembrie 1989, presa a dezvăluit, în nenumărate rânduri, numele celor care, în anii ’50-’60, i-au supus pe deţinuţii politici unui regim de exterminare precum în lagărele naziste ori în Gulagul sovietic. Avem deja o serie de filme, ca şi numeroase cărţi document pe acestă temă. Cu toţii am văzut, în ultimii 23 de ani, chipurile celor care au schingiuit şi ucis oameni nevinovaţi în puşcăriile comuniste din România. S-a vorbit mult timp şi despre „Experimentul Piteşti “, dar scandalul n-a fost niciodată atât de mare. De ce Vişinescu a produs indignare publicului larg?
Pentru că acum am văzut un om cu o privire rea. Unul pornit să-i lovească cu pumnii pe ziariştii care-i puneau întrebări despre crimele săvârşite în puşcăriile comuniste. Fiara din lăuntrul lui Vişinescu, stârnită de aparatul de filmat, a revenit la viaţă, iar imaginile cu torţionarul dezlănţuit au înconjurat planeta. Poate că însuşi Diavolul a developat negativul în camera obscură.
Până la cazul Vişinescu, toţi şefii lagărelor comuniste apăreau, la tv ori prin ziare, metamorfozaţi în bunici cumsecade, unii chiar pioşi, pentru care atrocităţile comunismului au fost doar „pure invenţii“. Aşa că majoritatea oamenilor îi priveau cu mirare pe bătrâneii simpatici, cărora oare nu li se puneau în cârcă atrocităţi de neimaginat? Dar iată cum un bătrân agresiv, cu pumnii strânşi şi privire crâncenă, gata să lovească năpraznic tot ce mişcă în jurul său, îndreaptă atenţia marelui public către unul dintre cele mai urâte momente al istoriei noastre recente. Unul încadrat în ramele coşciugului
Secvenţa cu Vişinescu decis să aplice corecţii corporale ziariştilor – ca pe vremea în care avea drept de viaţă şi de moarte asupra deţinţilor politici – a impresionat mai mult decât toate cuvintele spuse timp de 23 de ani despre crimele petrecute în puşcăriile comuniste din România.
Cea mai profundă rană pe care o port în suflet este suferinţa pe care aceşti oameni nevinovaţi au răbdat-o în puşcăriile comuniste din România. Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: „Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?”. Ce credeţi că am răspuns? „Toţi.” Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi. Şi cel ce a făcut numai o zi de puşcărie e un martir şi-un sfânt. Dar, paralel cu ei, sfânt a fost şi poporul întreg.
De aia suntem o natie profund dezbinata musiu „get stupid”, ca se trezeste cate un destept sa ne imparta in sfinti si restul.