Desecretizarea Dosarului intern al revoluției din 1989, așa cum îl numește SRI (13 volume de documente legate de activitatea fostei Securități în decembrie 1989) a fost însoțită de declarația lui Eduard Hellvig, directorul respectivului serviciu de informații: …Am desecretizat și publicat pe site-ul SRI toate documentele pe care instituția noastră le mai avea în păstrare cu privire la Revoluția din 1989. Sper că prin acest demers orice frântură suplimentară de informație adusă la lumină va putea contribui la scrierea istoriei. Un semn că statul român trebuie să se scuture și să condamne cu adevărat, în sens juridic deplin, comunismul. Și nu doar comunismul, pentru că și fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989. Acel aparat represiv al statului român de atunci este condamnabil pentru că avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist și a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informații dedicat apărării cetățenilor…
Timp de aproape 25 de ani, am susținut în articolele mele că Securitatea n-a fost altceva decât o poliție politică, una care avea doar pretenții de serviciu secret. O poliție politică aflată în subordinea unor torționari al căror rol era să îndeplinească întocmai și la timp ordinele partidului comunist, condus din 1965 până în 1989 de Nicolae Ceaușescu. Acum, la 32 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, directorul SRI ne spune că respectiva poliție politică, care avea drept prioritate apărarea PCR, ar fi condamnabilă pentru ceea ce a făcut în 1989, dar și înainte. Nu-i cam târziu?
Imediat după căderea lui Ceaușescu și episodul cu teroriștii care trăgeau din toate pozițiile, s-a încercat, zic eu cu succes, fabricarea unei imagini false a Securității, o mizerabilă rebrănduire la care au pus umărul foarte mulți istorici. Îl amintesc aici doar pe Cristian Troncotă, fost locotenent al Securității comuniste, recuperat apoi de SRI și, într-un final, scos la pensie cu gradul de general și prezent foarte des pe ecranul RTV. Din 1989 încoace, s-au publicat nenumărate cărți și articole în care capii poliției politice au fost spălați din creștet până în tălpi, iar emisiunile tv despre eroismul lor pe frontul nevăzut au curs gârlă. Dau doar două exemple notorii: Iulian Vlad, ultimul șef al Securității, și Nicolae Pleșiță. Cei doi torționari au beneficiat de o cosmetizare de-a dreptul deșănțată până ce au căpătat un chip idealizat, de eroi, fără nicio legătură cu realitatea crudă, iar SRI nu este străin de toată tărășenia. Condamnat la 25 de ani de închisoare după evenimentele din 1989, Iulian Vlad a făcut doar vreo 3 ani, fiindcă l-a grațiat Ion Iliescu. Apoi, secondat de fostul său adjunct Aurel Rogojan, Vlad a început să elucubreze patriotard fără jenă, să ofere lecții de morală. Și povestea legată de faptul că el, Vlad, a împiedicat vărsare de sânge în decembrie 1989 și destrămarea țării, motiv pentru care noi ar trebui să-i fim veșnic recunoscători, este o minciună cât Casa Poporului de mare. Am dat doar două exemple de foști securiști odioși reabilitați moral după ce au încercat să aducă la tăcere prin orice mijloace (închisoare ori internare la balamuc) chiar și pe cei care își manifestau doar dezacordul față de politica partidului, deși în România comunistă de după 1965 nu exista vreo lege care să incrimineze critica sistemului. Repet, rebrănduirea celor doi tartori care au luptat pe frontul nevăzut împotriva propriului popor s-a făcut cu acordul mai mult sau mai puțin tacit al SRI și sunt sute de cazuri similare în toată țara.
Îmi este foarte greu să înțeleg acum ce vrea Eduard Hellvig să ne transmită atunci când spune că acel aparat represiv, adică, Securitatea, trebuie condamnat. Urmează vreun proces, fie chiar unul moral, al securiștilor care mai trăiesc și al celor care-i coordonau, câți or mai fi în viață? Mă îndoiesc profund. Sau să pricep că părerile actualului director al SRI sunt diametral opuse față de cele expuse de foști securiști în revista Vitralii – lumini și umbre, păstorită de Filip Teodorescu, altă figură de tristă amintire a poliției politice comuniste, și editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din – ați ghicit, desigur – Serviciul Român de Informaţii (acmrr-sri.ro).
Tot actualul director al SRI, spunea, după desecretizarea celor 13 dosare: …Adevărul nu are un început sau un final. Tot așa cum el nu aparține cuiva anume. Noi toți, însă, suntem responsabili pentru rezultatul lui deplin, iar acela va fi istorie. Avem, astfel, obligația de a-l căuta continuu, cu toată energia… Așa este. În ce mă privește, ca jurnalist, am căutat mulți ani adevărul legat de fosta Securitate – dar nu în Vitralii – lumini și umbre, publicație a unor mistificări uneori ridicole. Iar concluzia la care am ajuns a fost că hidoasa fantomă a poliției politice comuniste bântuie încă printre noi, iar cei care încă mai trăiesc și au slujit-o cu credință neabătută au niște pensii fabuloase de la statul român. Sau nu, domnule Hellvig?
Citește și:
Un comentariu la „Prea târziu, domnule Hellvig”