În urmă cu 26 de ani, exact în zorii zilei de 22 decembrie, m-am întors în Bucureşti, scurtând vizita la părinţii mei, fiindcă auzisem că-i mare iureş acasă. Am ajuns pe la 7.30 în Gara de Nord şi, după o scurtă escală la domiciliu, am plonjat direct în, hai să-i spunem – Revoluţie.
Vreo trei zile mi-au şuierat gloanţele pe la urechi, dar, odată cu executarea lui Ceauşescu, furtuna s-a mai potolit, iar eu am mulţumit Cerului – scăpasem cu viaţă. Atunci, şi mulţi ani după, am refuzat să fac orice demers pentru obţinerea unui certificat de revoluţionar. Apoi, am început să regret.
De regulă, am dobândit înţelepciune în urma greşelilor pe care le-am făcut.
Însă în ce priveşte decembrie 1989, odată cu trecerea anilor, mi-am dat seama cât am fost de prost. O prostie care mă doare din ce în ce mai tare. Da, fiindcă prea târziu am înţeles faptul că toţi cei care au tras atunci în noi deţin certificate de revoluţionar.