Eroi, morminte şi certificate

Acum 22 de ani, chiar în ziua de 22 decembrie, ca şi în cele imediat următoare, era să mor. De glonţ. La Revoluţie sau Loviluţie, cum vreţi să-i spuneţi. Până la urmă, pe mine nu m-au atins plumbii, dar au murit alţii lângă mine – tineri, aproape copii -, iar momentele acelea n-am să le pot uita niciodată.

Dan Iosif, şi nu-i singurul, mă tot întreba: „Bă, de ce nu ţi-ai luat certificat?” „Lasă, Dane, că am timp”, îi răspundeam. Dar nu mi-l doream. Fiindcă nu păţisem nimic. Alţii erau în mormânt, majoritatea copii, cum spuneam, iar durerea lăsată de ei a fost inimaginabilă. A apăsat şi apasă încă peste noi toţi şi, de multe ori, chiar ne striveşte.

Îl pomeneam pe Dan Iosif, pentru că, imediat după căderea lui Ceauşescu ne-am poziţionat în tranşee diferite, dar am rămas prieteni până când el a plecat într-o lume poate mai bună. Eram uniţi, chiar dacă n-am spus-o niciodată, chiar de şuieratul gloanţelor – indiferent de locul în care ne-am aflat fiecare.

La un moment dat, mi-a părut rău că nu mi-am luat certificat. Nu atât pentru avantaje, nu-ş ce casă în Centrul Civic, teren intravilan, spaţiu comercial ş.a.m.d., ci pentru că după ’94-’95 a ieşit la iveală faptul că nenăscuţii în ’89 deveniseră… eroi ai Revoluţiei. Doar în eterna şi fascinata Românică se putea petrece aşa ceva. Doar la noi, în oraşele unde nu s-a tras un glonţ, s-au împărţit droaie de certificate. Despre soacra lui Geoană nu vă mai spun, că ştiţi.

De câte ori trec pe lângă Cimitirul Eroilor Revoluţiei mi se pune un nod în gât. Nu vă grăbiţi să mă catalogaţi drept un patetic. Mi se pune un nod în gât pentru că în respectivul cimitir sunt îngropaţi şi eroii, dar şi cei care au tras în ei. Moartea i-a unit definitiv. Iar eu, care am citit cam tot ce s-a scris despre Revoluţie iar, ca ziarist, am avut informaţii preţioase legate de acest subiect, nu ştiu nici până azi de ce au fost împuşcaţi şi unii, şi ceilalţi.

În ce priveşte certificatul, ce să spun… regretul pentru ce n-am făcut nici măcar nu poate avea consolare.