De câte ori moare un artist român cu mare trecere în rândul maselor largi – acum mă refer la Sergiu Nicolaescu -, începe operaţiunea tv de hărţuire a cadavrului.
Aşadar, doar un exemplu, pe micile ecrane se perindă tot felul de cretini, majoritatea alteraţi de filozofie, care lansează dezbateri de-a dreptul ridicole: „Să-l ardem ori să-l îngropăm pe regizor?”. N-are nici cea mai mică importanţă că ultima dorinţă a lui Nicolaescu, confirmată de către membrii familiei sale, a fost să fie incinerat.
Nu sunt un fan al celui tocmai decedat. Dimpotrivă. Însă-i greu de a ignora spectacolul grotesc de la căpătâiul mortului. Drept dovadă, imediat după moartea lui Nicolaescu a apărut, de nicăieri, precum într-o telenovelă de două parale, şi un fiu nelegitim. Fireşte, la rândul său, moştenitorul, despre care nu ştia nimeni până acum, se opune incinerării, dar din alte motive – ca să nu se şteargă dovezile paternităţii.
Captivat de întorsătură, aştept, din oră în oră, să se dezvăluie şi că presupusul fiu al regizorului este, de fapt, frate cu Dana, tânăra soţie a lui Nicolaescu (de 36 de ani), care ar mai fi avut o soră geamănă, moartă la naştere. În realitate însă – lovitură de teatru! – geamăna n-a murit fiindcă a fost salvată de către portarul maternităţii. Lovit de amnezia bătrâneţii, cel din urmă nu-şi aminteşte mai nimic.
N-are însă prea multă impotanţă: precis va ieşi la iveală faptul că fiul lui Nicolaescu a fost îndrăgostit lulea de presupusa soră geamănă a Danei, care l-a părăsit atunci când, intrând în posesia averii ei, ascunse iniţial de soacra portarului maternităţii, a devenit bogată. Nici aici nu-i finalul. Chiar grădinarul de la casa de vacanţă a regizorului va lămurit toată povestea într-un document bine ascuns momentan, pe care, dacă mai avem zile, îl vom citi după moartea sa.